Spectatorul

Se trezește de dimineață, răvășit de visele de peste noapte,când a umblat în diferite colțuri ale lumii, a salvat copii de la moarte, a întâlnit marea iubire, a câștigat campionate mondiale, și-și face ritualul de dimineață.
După ce se spală pe față, și folosește periuța de dinți care așteaptă mereu stingheră revenirea lui, își amintește că azi nu e o zi obișnuită, e zi de teatru.
De când a descoperit teatrul, își dorește să dea timpul înapoi la momentul alegerii carierei. Își dorește să fii ales meseria de actor. Acum e într-o zonă de confort, și nu vrea să facă o schimbare radicală, și se mulțumește cu locul lui de spectator în sala de teatru.
După ritualul de igienă, își pregătește cu grijă hainele, și se îmbracă pentru o noua zi de muncă. Un loc de muncă care vine cu noi provocări, un loc de muncă unde cariera lui e în ascensiune. Dar e un loc de muncă unde emoțiile lipsesc, de aceea mereu visează la meseria de actor.
Își face treaba timp de aproape 9 ore, apoi se îndreaptă spre locul de desfășurare al piesei. Un loc nou, ieșit din tipar, o sală mică, la o mansardă, un loc plăcut, care te duce foarte aproape de cei pe care-i admiră, mai aproape de actori.
Se așează timid pe locul destinat lui, se deconectează de la lumea reală ( închide telefonul ), și intră în lumea teatrului, în postura de spectator.
Urmărește avid replicile, gesturile actorilor, de parcă ar vrea să le poată reproduce într-o zi. Piesa e antrenantă, actorii te poartă dintr-o scenă în altă, dintr-o emoție spre alta. Se apropie finalul. Merge des la piese, deja simte când e finalul, mulți spectatori nu-și dau seama, dar el aplaudă primul. Ceilalți îi urmează exemplul și aplaudă și ei.
Actorul principal, care este și directorul teatrului, întrerupe aplauzele. Se pare că are un mesaj de transmis. Își drege un pic vocea și apoi ne transmite următorul mesaj: “Astăzi, e o zi specială, pentru că ați fost alături de noi, ne-am urmărit jocul scenic, cred că sunteți pregătiți să ne luați locul. Am aici o foaie, cu replicile pe care unul dintre voi va trebui să le joace, în fața voastră”.
Emoțiile îl cuprinseseră pe tânăr. Era în fața un vis, care se putea împlini.
Directorul a început să se plimbe printre spectatori. A ajuns în fața tânărului nostru, în a cărui ochi a văzut cum arde dorința de a participa la micul experiment, și l-a ales pe el.
Vizibil emoționat, acesta se îndreaptă spre scenă, primește foaia de la director, se uită peste ea, și rămâne blocat pentru câteva secunde.
După cele câteva secunde de liniște, începe cu un avânt teribil, ca o furtună dintr-o zi călduroasă de vară:
” Dar sunt atâtea replici? Ar trebui să le învăț pe toate? Și pe ale colegilor, ca să știu când urmez eu?
Eu n-am învățat niciodată atât. Nu pot să fac asta. Voi, actorii, asta faceți toată ziua? Învățați replici pentru o oră de spectacol?
Am vrut și eu să ajung actor, dar parcă e prea greu. Și, aici, ar trebui să mă uit intrigat la public? Nici nu știu ce e aia intrigat.
Să vorbesc suav, ca și cum ai face declarații de dragoste!? Eu n-am fost îndrăgostit, de unde să știu cum vorbesc îndrăgostiții?
Să mă uit la ea, ca și cum un tată se uită spre fiica lui? Eu nu sunt tată, de unde să știu asta?
Asta înseamnă să fii actor, să nu fii niciuna dintre astea, dar să poți să intri perfect în pielea personajului? Pare greu, dar pare plăcut. Adică, să ies din pielea mea, de care oricum nu-s așa mulțumit, și să intru în pielea altcuiva? Dar nu e greu, dacă-ți place prea mult în pielea personajului, și nu mai vrei să ieși?
E greu, de ce totuși experimentul ăsta? M-ați bulversat, m-ați scos din zona mea de confort. Eu știu foarte bine să fiu spectator. Închid telefonul, sunt atent la piesă, nu chicotesc. De ce ați scoate un spectator model din zona lui de confort? De ce să-mi zdruncinați universul? Doar să văd cât e de greu, dar cât poate să fie de plăcut, să fii actor?
Ați deschis cutia pandorei, acum ar trebui să merg la locul meu, să intru din nou în postura de spectator și să reflectez la ce s-a întâmplat. ”
Când tânărul a ajuns la locul lui, un ropot de aplauze a pornit. După ce aplauzele au încetat, fiecare a plecat spre casa lui. Directorul însă a rămas pe gânduri, cu un zâmbet pe față. Apoi, a luat foaia pe care o avusese și tânărul nostru-n față, și a așezat-o cu grijă în mapa lui, lângă celelalte foi goale.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s