Am observat că punem accent pe felul cum arată o persoană. Ne schimbăm tonul, ne schimbăm abordarea.

Un Adonis, sau o Venus, poate să spună orice prostie, majoritatea dau din cap, acceptă și încearcă să-i intre în grații. Dacă cineva care nu arată așa bine, și mai mereu are dreptate, sau mai mereu spune lucruri interesante, lumea caută mereu cea mai mică greșeală.

Am vrut să scriu asta, că se pare că nu e numai la noi oamenii. La fel e și la animale.

Până acum, Pisic și Tigrișor, au fost cei mai buni prieteni. Acum, când pisic nu mai are un ochi, nu mai e așa atrăgător, Tigrișor îl câhâie mereu, nu-l lasă să se apropie.

Asta-mi pune și o altă întrebare, de cât timp are nevoie un om, să treacă peste handicapul unui alt om, și să-i vadă toate cele calități pe care nu le-a pierdut, când a pierdut o parte din corp? De ce ne e așa greu să acceptăm handicapul? Cred că le e greu doar oamenilor care sunt superficiali din fire, și care nu văd oamenii ca și oameni de la început.

Mi se pare că trăim într-o lume superficială și egoistă, și nu ne mai comunicăm, nu mai empatizăm cu alți oameni. Ne-am întors, din nou, la starea de animal!