Astăzi, mergeam liniștit, să-mi beau cafeaua. În fața mea, la vreo 200m, oprește o mașină. O doamnă coboară din mașină. Șoferul bagă mașina în viteză, și pornește încet. După câteva secundă, doamna, face disperată din mâini, dar șoferul, merge liniștit. Apoi face un sprint, de care și Usain Bolt ar fi fost mândru. Ajunge mașina din urmă, o pedepsește cu câteva palme, în speranța că o să sufere șoferul care nu a observat semnele disperate. Șoferul observă, și oprește mașina. Doamna mulțumită de isprava ei, deschidă ușa pasagerului și recuperează obiectul vital. Își uitase telefonul în mașină.

Am ajuns să fim ca niște mutanți. Legat de corpul nostru normal, a ajuns telefonul. Dacă nu avem telefonul cu noi, ne simțim incompleți, debusolați. Cea mai mare tristețe o simțim când uităm telefonul acasă, îl pierdem sau se strică. Suntem tot mai legați de partea asta virtuală a vieții, și parcă ne transformăm când nu mai avem acces la partea virtuală a vieții.

Am ajuns să fim niște mutanți, care văd telefonul ca pe o parte vitală a vieții noastre.